Specii de salmonide

Ihtiologia provine din limba greacă ichtys care înseamnă peşte şi logos care înseamnă ştiinţă.  Este baza teoretică a pisciculturii care studiază morfologia, anatomia, fiziologia şi ecologia peştilor.

Piscicultura este ramura zootehniei care se ocupă cu creşterea, reproducerea, selecţia, furajarea şi exploatarea peştilor din apele naturale (rauri, lacuri) şi în cele amenajate (bazine). La acestea se adaugă şi importul de icre embrionate sau puiet pentru populare şi înmulţirea efectivului. În mare parte, piscicultura este efectuată pentru a satisface pretenţiile alimentare ale oamenilor, de aceea fermierii ar trebui să aibă un minim de cunoştinţe în domeniu. În această direcţie şi în calitate de inginer piscicol cu studii academice şi experienţă în domeniu, ofer consultanţă de specialitate gratuit.

Salmonicultura este ramura pisciculturii care se ocupă strict de cultura intesivă a unor specii din familia salmonidelor (păstrăv indigen, curcubeu, fântânel, lipan, lostriţă) destinate consumului uman sau pentru repopularea apelor de munte. Salmonicultura este puternic dezvoltată astăzi în întreaga lume, cunoscută fiind valoarea economică a păstrăvilor. În România, această ramură este încă în continuă dezvoltare, primele păstrăvării apărând prin anii 1900 cu scopul de a repopula apele de munte.
Principale probleme cu care confruntă fermierii, astăzi, sunt: captarea unei surse sigure de apă, cât mai aproape de izvor, evacuarea acesteia din bazine conform cerinţelor legilor de mediu, crearea unor bazine din beton, mai uşor de controlat din punct de vedere sanitar, dotarea cu echipamente privind controlul apei (oxigenare, temperatură, filtrare, decantare etc) de cea mai bună calitate, costisitoare, popularea cu specii selecţionate genetic provenind de la reproducători sănătoşi, precum şi furajarea cu hrană granulată de cea mai bună calitate, cu conţinut ridicat de proteină care să asigure o creştere optimă. În plus, amintim şi lipsa profesioniştilor în domeniu care pot coordona o fermă piscicolă.

Păstrăvul Indigen, cunoscut şi sub numele de Salmo trutta fario sau păstrăvul de râu, este cel mai întâlnit salmonid în apele de munte din vestul Europei până în munţii Urali, în Alegeria, Maroc şi chiar Asia Mică.

pastrav-indigen

La noi în ţară, păstrăvul indigen are dimensiuni de 20-25 cm şi populează peste 70 de ape de munte şi lacuri în mod natural sau introdus pe cale artificială.  Este un peşte de apă rece, limpede şi bine oxigenata şi îi sunt prielnice temperaturi cuprinse între 12 - 16° C vara şi 1 - 3° C iarna. Vieţuieşte în ascunzători, pe sub bolovani, rădăcinile arborilor de pe mal, în lacurile de munte şi de baraj, ajungând la altitudini de 150 m până la peste 2200 m. Hrană este variată şi este constituită în principal din larvele de insecte care trăiesc în apă sau diferite insecte ce zboară la suprafaţă.  Este carnivor desăvârşit şi lacom şi se hrăneşte uneori şi cu peşti mai mici, având dinţi puternici. Are o formă fusiformă adaptată apelor repezi, corp musculos, acoperit cu solzi mici. Pe spate, între înotătoarea dorsală şi cea caudală are o excrescenţă caracteristică salmonidelor. Culoarea păstrăvului indigen este verde măsliniu pe partea dorsală, ventral, alb-gălbuie, iar corpul punctat cu roşu şi negru, puncte înconjurate cu un cerc îngust de culoare albă. Chiar şi cu această înfăţişare, păstrăvul indigen se poate camufla foarte bine. Dimensiunile lui sunt de 6-12 cm, cu 4-20 g, la vârsta de 1 an; 15-20 cm, cu 50-120 g, la vârsta de 2 ani; 25-30 cm, cu 150-250 g, la vârsta de 3 ani; 35-45 cm, cu 400-700 g, la vârsta de 5 ani. În apele de munte foarte reci, la temperaturi scăzute în mod constant, creşterea acestuita este mai lentă comparativ cu apele mai calde, în care mănâncă mai bine. Indigenul devine matur sexual la vârstă de 2-4 ani, masculul mai timpuriu ca femela. Toamna migrează în amonte spre izvoare, unde caută locuri cu prundiş pentru a-şi depune icrele. Boiştea sau lupta pentru femele are loc prin lunile octombrie-noiembrie, când apă s-a răcit până la 7° C.

Păstrăvii din fermele piscicole depun icrele mai târziu decât cei din rău. Mărimea şi numărul lor depind de greutatea femelei, de vârstă şi de hrană pe care o găseşte în apă. Icrele păstrăvului indigen au culoare portocalie-galbenă şi diametru de până la 6 mm, fiind mai mici la păstrăvii tineri şi mai mari la adulţi. O femelă păstrăv de 1 kg greutate depune între 2000 şi 4500 de icre. Icrele stau în apă la incubat un număr variabil de zile, după 140-180 de zile de la depunere eclozează în funcţie de temperatura apei (zile mai puţine când apă e caldă şi mai multe când e rece). În mediu natural, în ţară noastră, puietul de păstrăv indigen eclozează pe la mijlocul lunii martie sau începutul lunii aprilie. Repopularea are loc anual puieţi crescuţi din primăvară până în toamna. În mediu natural, doar 2% din puieţii ieşiţi din icre ajung la maturitate din cauza bolilor, apei tulburi din inundaţii, altor răpitori care populează râurile.

Creşterea artificială a păstrăvului indigen în vederea producerii puietului pentru repopularea anuală a apelor de munte are loc în majoritatea păstrăvăriilor, excepţie fac cele care cresc numai păstrăv de consum, curcubeu sau fântânel. Are carnea gustoasă şi lipsită de oase şi se consumă proaspăt sau afumat. Se pretează foarte bine în piscicultură, fiind foarte apreciat de fermieri care îl cresc pentru consum şi pentru producerea de puiet. Odată cu răcirea vremii, indigenul se hrăneşte foarte puţin, se ascunde sub pietre şi îşi reia activitatea de răpitor după ce s-au dezgheţat apele.

Pescuitul sportiv al păstrăvului indigen este foarte practicat. Sezonul începe pe 1 mai şi se termină pe 14 septembrie.

Păstrăvul curcubeu, cunoscut ca Oncorhynchus mykiss, a fost prima oară întâlnit în Statele Unite ale Americii, de unde îi provine şi numele de „păstrăv american”.

pastrav-curcubeu

Curcubeul este un răpitor ce preferă apele de munte adânci şi întinse, şi mai puţin pe cele repezi sau cu debit mic. Faţă de păstrăvul indigen, acesta nu are nevoie de ape foarte limpezi, poate creşte chiar şi în heleieste alături de crap, iar ritmul sau de creştere este foarte rapid, fiind preferat de către crescători. Ajunge la 25 - 30 cm şi până la 1.5 – 2 kg greutate corporală. Diferenţa vizibilă dintre indigen şi curcubeu este culoarea, curcubeul având culori precum cenuşiu şi verde pe spate, argintiu pe laterale şi alb pe burtă. Aproape tot corpul şi pe înotătoarea dorsală sunt pete mici negre, fără puncte roşii. Faţă de indigen care se reproduce toamna, curcubeul se reproduce primăvara. În păstrăvărie se poate reproduce încă din luna februarie până în luna mai. Cantitatea de icre depuse de o femelă adult de 1 kg poate ajunge şi până la 2000. Icrele de păstrăv curcubeu sunt crescute în bazine din fibră de sticlă sau din beton de formă circulară, care menţin un curent regulat şi o distribuţie uniformă a icrelor embrionate. Când eclozează, aceştia au un sac vitelin care le asigura hrană pentru următoarea perioada. Apoi puietul de păstrăv curcubeu revine la suprafaţă apei treptat. Aceştia sunt hrăniţi cu hrană pentru peşti sub formă fulgi de dimensiuni mici compuşi din proteine, vitamine şi uleiuri. Următoarea etapă este hrănirea alevilor cu granule mici până ting 50 g greutate corporală şi aproximativ 10 cm lungime. În această etapă, puietul de păstrăv curcubeu este mutat în cuşti flotante amplasate în lacuri, fie în bazine amenajate lângă un râu de munte. Aceste bazine, în general de formă dreptunghiulară şi construite din beton, pământ sau prelata prin care trece apă. Crescut şi hrănit artificial cu furaje de bună calitate, cu grăsimi şi proteină, ajunge în primii 2-3 ani şi la 2 kg. Păstrăvul curcubeu ocupă habitate diferite, atât în apă dulce, cât şi în apă sărată. Temperatura optimă a apei pentru creştere este sub 21°C, fiind un peste foarte rezistent. Acesta devine peste adult în jurul vârstei de 3-4 ani. Sunt peşti carnivori şi au o alimentaţie bogată în proteine. Păstrăvul curcubeu este apreciat şi de către pescari, fiind o specie lacomă şi agilă, un răpitor recunoscut.

Păstrăv somonat

Păstrăvul somonat este, de fapt, păstrăvul curcubeu, însă carnea acestuia aduce la culoare cu cea a unui somon, datorită unui regim alimentar specific cu furaje extrudate bogate în beta-caroten, produse pentru a obţine o carne de peşte mai sănătoasă. Această specie nu a fost încrucişată genetic cu vreo altă şi nici nu este o vorba de vreo mutaţie. Gustul cărnii este identic cu cel al păstrăvului curcubeu.

Păstrăvul, în general, este o sursă im portanţa de acizi graşi omega-3, vitamina D, acid folic, vitamina B12, vitamina B6, niacina, potasiu, fosfor şi seleniu şi proteine. Păstrăvul de crescătorie e unul dintre cei mai siguri peşti de consumat dacă păstrăvării îl hrănesc cu furaje de calitate. În plus, nu conţin mercur.

Păstrăvul fântânel
Ca şi curcubeul, păstrăvul fântânel (Salvelinus fontinalis) provine din Canada şi a fost adus în Europa în 1886.  În ţara noastră a fost introdus pentru prima oară în 1908, întâlnindu-se în prezent într-un număr mai mare în unii afluenţi ai Tarcăului şi în răul Putna.

pastrav-fantanel

Are corpul alungit, acoperit cu solzi de dimensiuni mici. Înotătoarea dorsală este uşor curbată, în apropierea cozii se află înotătoarea adipoasă, specifică familiei Salmonidelor. La exterior se aseamănă cu păstrăvul indigen, diferenţele dintre cele două specii constau în coloratia corpului: vie, verde-măslinie, cu dungi înguste, deschise la culoare. Pe spate are multe şi mici puncte  roşii-portocalii sau roşii încercuite cu albastru. Înotătoarele sunt roşiatice, înconjurate cu alb, apoi cu negru. Este considerat cel mai frumos peşte al apelor nostre de munte, limpezi şi reci, cu un colorit extrem de frumos şi viu, iar în perioada reproducerii, culorile se accentuează. Se reproduce în toamna, începând în octombrie şi până în decembrie.

Se hrăneşte cu larvele de insecte, viermii, melcii, cu peşti mai mici, chiar şi cu semeni de-ai lor. Creşte mai repede că indigenul, atingând dimensiuni ce îl recomandă pentru valorificarea econimică, deşi este un peşte ce se îmbolnăveşte rapid. În condiţii optime, în apele cu hrană îmbelşugată, la vârstă de 3 ani el poate atinge deja o lungime de 45 cm şi o greutate de 6-700 g. Crescut în păstrăvării şi hrănit din abundenţă cu furaje de bună calitate, precum cele Skretting Italia pe care le comercializăm, înregistrează greutăţi mai mari. Greutatea maximă înregistrată în păstrăvării este de 1 kg.

Trăieşte în apele de munte limpezi, reci, rapide, bine oxigenate, care nu se ridică deasupra valorii de 16-18°C nici vara. Vieţuieşte în preajma pietrelor, la fel că păstrăvul indigen.

Masculii ating maturitatea sexuală la vârstă de 2-3 ani, iar femelele la 3-4 ani. Depun icrele la sfîrşitul lunii octombrie şi chiar şi în noiembrie. Femelele depun între 2500 şi 5000 icre de kg/greutate corp, cu un diametru de 4 -5 mm. Puieţii ies din icre în luna martie, după 350-400 grade-zile. Cu aceeaşi perioada a boistei, că şi păstrăvul indigen, se încrucişează cu acesta dând aşa-numiţii păstrăvi tigru caracterizaţi prin dungile cafenii de pe flancuri. Hibrizii rezultaţi sunt sterili.

Păstrăvul fântânel din apele naturale are carne somonată, dulce, cu un plăcut gust de ciuperci. A fost introdus în majoritatea păstrăvăriilor cu apă rece în locul păstrăvului curcubeu care preferă apele mai calde. Fântânelul se pescuieşte cu ajutorul muştei artificiale şi rar la lingură sau cu voblere mici.

Lipanul (Thynallus thymallus) face parte tot din familia Salmonidelor şi este răspândit în Europa centrală şi de nord. La noi rar se mai poate întâlni în râurile de munte, având un habitat mereu ameninţat deorece trăieşte în ape mai joase că păstrăvul.

lipan

Preferă râurile limpezi, reci, constante, domoale şi se ascunde sub pietre, fiind un peşte sperios. Se hrăneşte cu larve, crustacee, muşte, însă nu poate mânca peştişori deoarece are gură mult mai mică în comparaţie cu păstrăvul indigen. Preferă însă şi icrele altor peşti.

Are formă alungită, uşor turtit lateral, înotătoarea dorsală este foarte înaltă cu pete galbene, mov şi negre aşezate în linii orizontale. Este un peşte frumos, cu un colorit aparte. Părţile laterale sunt argintii, spatele este verde închis, iar burtă, gălbuie. Solzii mari sunt repartizaţi uniform pe toată suprafaţă corpului şi bine implantaţi.

Femelele adulte de 3-4 ani urcă în amonte, în luna martie, pentru a depune icrele de 4 mm în zone cu prundiş. După maxim 30 zile, alevinii ies din ouă. Un peste adult de 3 ani poate ajunge şi la 30 cm lungime, iar o femelă poate depune până la 7000 de icre pe kg/corp. Femelă devine adultă la 3 ani, iar masculul, la 2. Lungimea medie este de 30–35 cm, iar greutatea de 300-400 g. Lungimea maximă este de 60 cm, greutatea de 6 kg. Masculii sunt mai mari că femelele. În condiţii optime, pot trăi şi peste 12 ani. Carnea lipanului este dulce şi gustoasă, de culoare albă, cu gust uşor de cimbru, fiind foarte apreciată.  Lipanul este un peste ideal pentru pescuitul sportiv cu muscă artificială, permis între 1 iunie şi  28 februarie.

Păstrăvul arctic este un produs de nişă popular şi devine o alternativă în creştere a păstrăvului curcubeu de consum în anumite pieţe. Această specie are un exterior atractiv, o textura a cărnii caracteristică şi o rată de creştere ridicată chiar la temperaturi ale apei scăzute.

pastrav-arctic

Eclozarea şi primele furajări sunt uşor mai complicate în comparaţie cu păstrăvul curcubeu. Temperatura maximă de incubaţie nu trebuie să depăşească 9 – 10 °C, iar temperatura de 6-7 °C este recomandată. Rată generală de eclozare poate diferi între loturi, durata eclozarii şi a absorbţiei sacului vitelin este mai mare faţă de păstrăvul curcubeu şi creşterea în primele stadii se aşteaptă să fie mai dificilă şi mai dependenţă de factorii externi precum palatabilitatea furajelor starter, zgomot, lumina şi deranj în general.

De asemenea, temperatura optimă a apei mai scăzută a Salvelinus sp. în comparaţie cu păstrăvul curcubeu trebuie luată în considerare, cu recomandarea temperaturii maxime a apei în perioada de creştere de 16 °C. Cu toate astea, păstrăvul arctic are multe avantaje din punctul de vedere al fermierului, cum ar fi potenţialul densităţii de creştere mai mare şi rezistenţă specifică la boli, împotriva de ex. VHS.

Lostrița sau Hucho hucho este un pește răpitor, lacom, de apă dulce, din familia salmonidelor, ce trăiește în apele curgătoare de munte cu debit mare, curent puternic și cu fund pietros, din bazinul dunărean. Lostrița a fost întâlnită în țări ca Austria, Bosnia și Herțegovina, Croația, Republica Cehă, Germania, Ungaria, Muntenegru, Polonia, România, Serbia, Slovacia, Slovenia și Ucraina. Preferă apele bine oxigenate și reci (6°C-18°C), umbrite de vegetație. Este un pește singuratic, mai putin peștii adulți.

În România, lostrița este protejată prin lege fiind este pe cale de dispariție, din cauza pescuitului excesiv. Carnea de lostriță este foarte apreciată, având o valoare economică importantă. Este un pește mare ce poate ajunge până la 1,5 m lungime și 10-20 kg greutate, iar durata de viață este de până la 20 de ani.

Are corpul alungit și gros, de formă cilindrică și colorație închisă, brun-verzuie pe spate, argintie pe lateral și alb-argintie pe burtă. Capul este mare și închis la culoare, cu bot ascuțit și gura largă cu dinți puternici. Lostrița depune icrele în zonele pietroase, în lunile martie sau aprilie. În această perioadă, masculii maturi au fălci în formă de cârlig și pielea mai groasă, sub formă de crustă pe cap și spate, iar la femele, culorile devin mai vii. Se practică și reproducerea artificială, în fermele piscicole. Lostrița adultă devine matură sexual la 3-4 ani (masculii la un kg greutate, iar femelele la 4-5 ani și 2-3 kg în greutate. În sezon, femela depune aproximativ 1600-2000 icre de fiecare kg/corp. Icrele sunt galbene-portocalii, iar eclozarea durează între 25 și 40 zile.

Vânează, în special, noaptea pești sau, ocazional, mamifere acvatice mici, broaște sau reptile. Dintre speciile de pești, se hrănește cu mreană, clean, păstrăv etc. Alevinii de lostriță (sau puietul de lostriță) se hrănesc cu plancton.

Lostrița este sensibilă la boli bacteriene, precum boala enterică a gurii roșii, ciuma lostrițelor și la infecțiile cauzate de viruși. Ciupercile Saprolegnia și Achlya atacă lostrița doar în păstrăvării.

Lostrița prezinta un mare interes în pescuitul sportiv, mai ales în pescuitul la muscă. În ultimii ani se urmărește repopularea râurilor de munte în care a trăit. Specia este protejată prin lege care stabilește și perioada de prohibiție pentru pescuit în zonele în care încă se mai găsește, precum Dorna, Bistrița, Tisa, Cerna și în unele lacuri Bicaz, Vidra, Vidraru.